Eugen & Anamaria – Povestea noastră

Am crescut aproape. Pe aceleași străzi prăfuite de vară, în aceleași ierni tăcute, când fulgii acopereau timpul cu o liniște albă. Am respirat același aer al copilăriei, am trecut poate unul pe lângă celălalt prin același parc, dar nu ne-am văzut. Nu încă. Viața ne-a ținut în paralel, ca două linii care nu se ating, dar care merg în aceeași direcție. Până când a simțit că e timpul să ne unească.

Nu a fost o poveste cu artificii. Nici o întâlnire de film. A fost mai frumos de atât – a fost real. Doi oameni care și-au dorit, în tăcere, să cunoască. Să vadă. Să simtă. Și din prima clipă, ceva în noi a știut că nu suntem doar trecători prin viața celuilalt. Am început să vorbim și nu ne-am mai oprit. Nu de dragul conversației, ci pentru că fiecare cuvânt avea un ecou în celălalt.

Ne-am descoperit pe rând, fără graba de a impresiona. Ne-am dezvăluit în straturi – ca o poveste bună, care te cucerește puțin câte puțin. Eu l-am găsit pe el – cu mintea lui matematică, atentă la detalii invizibile și sufletul lui calm, care aduce liniște doar prin prezență. El m-a găsit pe mine – între tabele, planuri și visuri, cu dorința de a construi ceva care să dureze.

Și împreună… ne-am construit pe noi.

Fiecare zi a fost o alegere. Ne-am ales în momentele simple, când ne țineam de mână fără să vorbim. În glumele care nu aveau nevoie de explicații. În privirile în care ne regăseam după zile lungi. Nu a fost nevoie de jurăminte mari, pentru că totul era deja acolo: în tăceri împărtășite, în răbdare, în grija una față de celălalt.

Și apoi a fost acea zi. Grecia. Parga. O grotă ascunsă, numită Afrodithas Cave – un loc în care nu ajungi oricum. A trebuit să înotăm aproape 45 de minute. Doar noi doi, cu valurile, cu respirațiile noastre, cu inima care știa, dar încă nu înțelegea ce urma. Mă așteptam la o aventură. El – la un „da”.

Când am ajuns acolo, tăcerea a fost diferită. A fost rotundă. A fost plină. Și în acea grotă, unde nu era nimeni, Eugen m-a privit cu acea emoție care nu are nevoie de cuvinte – și m-a întrebat dacă vreau să fim o echipă pentru totdeauna. Răspunsul era în mine de mult. L-am rostit fără teamă. L-am rostit cu toată ființa mea.

Pentru că știam. Știam că iubirea noastră nu se măsoară în gesturi mari, ci în tot ce e mic și constant. În modul în care ne spunem „Sunt aici”. În felul în care ne ținem promisiunile tăcute. În faptul că nu trebuie să fim perfecți – ci doar sinceri.

Acum, așteptăm nunta noastră nu ca pe o gală, nu ca pe un spectacol. O așteptăm ca pe o zi care ne aparține. Vrem să fie cu oameni dragi, cu emoții adevărate, cu râsete din inimă și poate și câteva lacrimi – din alea care curg nu pentru că doare, ci pentru că sufletul e plin.

Nu vrem o zi perfectă. Vrem o zi care să ne semene. În care să ne regăsim pe noi. Să dansăm, să ne privim, să fim. Iar când se va lăsa seara, să știm că de acolo începe restul drumului. Nu un basm, ci o viață adevărată – în care ne vom alege în fiecare dimineață, chiar și când va fi greu, și mai ales când va fi frumos.

Asta e iubirea noastră: un foc calm, care nu face zgomot, dar nu se stinge. O poveste care a început tăcut, dar va fi spusă mereu – pentru că e una din acelea care se simt până la lacrimi.

Și dacă cineva ne-ar întreba „Când a început totul?”, am răspunde simplu:
Exact atunci când a trebuit. Nici mai devreme, nici mai târziu. Ci la timp.